Conferențiar Universitar FEFS Galați, Cătălin Savu: „Avem copii, nu avem fotbaliști. Unde se pierde talentul gălățean?”

Taxele, maidanul dispărut, părinții, antrenorii și terenurile: lanțul care ține fotbalul de copii din Galați departe de loturile naționale

 

     Galațiul a avut o campioană a României și a jucat în Liga Campionilor. Astăzi, loturile naționale de juniori se formează fără gălățeni. La prima vedere, explicația nu stă în lipsa copiilor. În oraș funcționează peste 30 de cluburi care înscriu în competiții echipe de copii și juniori, de la U8 până la U19. Cinci dintre ele, Suporter Club Oțelul, ACS Campionii, ACS Real Union, Școala de Fotbal Oțelul și LPS Galați, au echipe la aproape toate categoriile de vârstă și joacă în campionatele naționale.

     Semne bune există. În ultimul timp, la Oțelul au apărut jucători crescuți în Galați, precum Bordun și Frunză, o dovadă că talentul local încă există și că, atunci când i se dă o șansă, poate ajunge pe prima scenă. Rămân însă excepții. De la generația lui Antonio Sefer, născut în 2000, și a portarului Bălbărău, născut în 2001, fotbalul gălățean nu a mai reușit să impună constant jucători în Liga 1. Pentru un oraș cu tradiția Galațiului, este un gol de un sfert de generație.

     Dacă nu lipsesc nici copiii, nici cluburile, înseamnă că talentul se pierde pe drum. Cine sunt vinovații?

Taxa: când părintele devine client

     Majoritatea cluburilor de copii din Galați trăiesc din taxele lunare plătite de părinți. Fără acești bani, multe dintre ele nu ar putea plăti antrenori, echipament sau ore de teren. Dar taxa schimbă relația dintre club și familie.

     Părintele care plătește devine client, iar clientul vrea să vadă ceva în schimbul banilor. Cel mai vizibil lucru este trofeul, nu progresul copilului, care se vede abia după ani. Antrenorul, plătit din aceleași taxe, simte presiunea. Iar taxa mai face o selecție, una nevăzută: după buzunar, nu după talent. Un copil înzestrat dintr-o familie care nu își permite să plătească nu ajunge niciodată pe teren.

 

Maidanul care nu mai există

 

     Generațiile de fotbaliști de altădată s-au format în fața blocului. Jucau zilnic, ore întregi, fără antrenor, fără arbitru și fără părinți pe margine. Acolo își făceau tehnica, curajul, inventivitatea și plăcerea jocului. Maidanul era, de fapt, cea mai mare academie de fotbal din România, și era gratuit.

     Astăzi, spațiile dintre blocuri au devenit parcări, iar copiii se mișcă tot mai puțin. Pentru mulți dintre ei, cele două-trei antrenamente pe săptămână de la club sunt aproape singurul contact cu mingea. De aceea, calitatea antrenamentului contează mult mai mult decât înainte. Un antrenament slab nu mai este compensat de nimic.

 

Terenurile: sintetic, închiriat la oră

 

     La Galați, cele mai multe grupe de copii se antrenează pe terenuri sintetice. Doar puține cluburi au acces și la gazon natural. Sinteticul are avantajele lui: poate fi folosit aproape tot anul și nu se degradează după fiecare antrenament. Are însă și limite. Vara se încinge puternic, suprafața este mai dură pentru copiii aflați în plină creștere, ceea ce poate avea repercusiuni mai târziu, iar mingea se comportă altfel decât pe iarbă, astfel că trecerea la meciurile pe gazon natural nu este întotdeauna ușoară.

     La acestea se adaugă o problemă practică: terenurile sunt adesea mici, împărțite între mai multe grupe și închiriate la oră. Un copil ajunge astfel să aibă mai puțin spațiu și mai puține atingeri de minge decât i-ar trebui la vârsta lui.

 

Părinții: sprijinul care devine presiune

 

     Niciun copil nu ajunge fotbalist fără părinți care să-l ducă la antrenamente și să-l susțină. Dar pe marginea terenurilor de copii se aud prea des strigăte, indicații tactice, jigniri la adresa arbitrului sau chiar a propriului copil. Un copil care primește instrucțiuni în același timp de la antrenor și de la tată ajunge să joace cu frica greșelii, nu cu plăcerea jocului.

     Problema a devenit atât de serioasă încât Federația Română de Fotbal a luat o măsură fără precedent. FRF a introdus cartonașul negru în competițiile de copii și juniori U7–U16, devenind, potrivit federației, singura din lume care sancționează astfel comportamentul spectatorilor din tribune.

     Părinții au dreptul să știe ce face copilul lor la club și pot discuta problemele echipei cu antrenorul, dar deciziile sportive nu le aparțin. Un trofeu câștigat la 10 ani nu valorează nimic dacă, după ani de antrenament, copilul nu a progresat.

     Există și reversul: copiii care nu primesc aproape deloc sprijin de acasă. Pentru ei, antrenorul devine uneori singurul adult care îi încurajează, iar rolul lui depășește cu mult fotbalul.

 

Antrenorii: formatori sau vânători de trofee?

 

     Majoritatea antrenorilor din Galați sunt licențiați, dar sunt judecați aproape întotdeauna după clasament. Iar un astfel de antrenor va alege copiii mai dezvoltați fizic, îi va ține pe bancă pe cei mici sau timizi și va câștiga astfel meciuri. Pierderea se vede abia peste zece ani. Horst Wein, formatorul german care a inspirat metodologia academiei Barcelonei, spunea că antrenorul care strânge multe trofee cu copiii a muncit pentru propriul viitor, nu pentru al lor.

 

Antrenamentul: copiii nu sunt adulți în miniatură

 

     Metodologia predată la cursurile de antrenori pornește de la o idee pe care prea mulți antrenori o ignoră: copiii nu sunt adulți în miniatură. Ei au nevoie de joacă, de cât mai multe atingeri de minge, de tehnică de bază învățată prin joc și de reguli clare. Un antrenament cu copii stând la coadă, cu alergări fără minge sau cu exerciții copiate de la seniori contrazice fiecare dintre aceste principii. Recomandarea este ca fotbalul de stradă să fie adus în antrenament: jocul să rămână principala metodă, iar antrenorul să se adapteze copiilor, nu copiii antrenorului.

Răbdarea, veriga care lipsește

     Toate aceste probleme au un numitor comun: lipsa de răbdare. Formarea unui fotbalist durează zece-doisprezece ani. Fiecare copil are propriul ritm de dezvoltare, iar cel care pare slab la 10 ani poate fi cel mai bun la 17. Dar părintele care plătește vrea rezultate acum, clubul are nevoie de trofee pentru a atrage alți copii, iar antrenorul are nevoie de victorii pentru a-și păstra locul. Nimeni nu își permite să aștepte. Iar copiii care ar fi avut nevoie de timp renunță înainte să apuce să crească.

 

Concluzii: un cerc care poate fi rupt

 

     Nu există un singur vinovat pentru faptul că Galațiul nu mai trimite jucători la loturile naționale. Taxa îl transformă pe părinte în client, clientul cere trofee, antrenorul plătit din taxe caută rezultate, iar copilul care ar fi avut nevoie de răbdare este lăsat pe bancă sau renunță. Maidanul, unde se formau odinioară fotbaliștii, a dispărut, iar terenurile sintetice închiriate la oră nu îl pot înlocui.

     Cercul poate fi însă rupt. Ar fi nevoie de terenuri de antrenament accesibile, sprijinite de autoritățile locale, pentru ca taxele să nu mai decidă cine joacă fotbal. De programe prin care copiii talentați din familii fără posibilități să nu fie pierduți. De antrenori plătiți decent și evaluați după progresul jucătorilor, nu după trofee. De părinți care înțeleg că cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru copilul lor este să-l susțină din tribună, în liniște. Și, mai ales, de răbdare.

    

Ai putea fi interesat și de: