Ultrajul, economia și ipocrizia

Distribuie articolul

Ultrajul. În ultimii ani ne confruntăm cu o escaladare fără precedent a infracțiunilor de ultraj și cu o escaladare a indiferenței conducătorilor față de acestea. Dacă lucrezi la rutieră ai o șansă bună să fii atacat cu o sabie sau cu un topor sau cu pietre sau cu pumnii. Dacă ești la ordine publică, poți merge patrulă pe jos prin Ferentari, locație de unde se poate ieși în șuturi pe ritm de manele. Jandarmii o iau pe coajă de la ultrași ultraagresivi (infiltrați printre protestatari) care nu au alt scop în viață decât anarhia. Un polițist de penitenciar este strâns de gât de un condamnat pentru că deficitul cronic de personal face ca în planificare să fie un om acolo unde ar trebui să fie doi sau trei. Dar cel mai grav este că, la interval de câțiva ani, câte un polițist cade la datorie. Iar puterea stă, se uită, subiectul se răcește și apoi își vede fiecare de treabă mai departe. O mică parte din presă empatizează cu noi. O altă parte din presă profită de aceste momente grele / uneori tragice pentru a mai vinde ceva publicitate. Nu e tot, acum că ne-am convins că suntem ciuca bătăilor, vine o bucată de opinie publică să se supere că „neprofesioniștii bugetari au salarii prea mari”. Trist. Polițistul înghite în sec și merge mai departe.

Economia. Ce ar trebui să se înțeleagă e că problema nu e doar despre noi. Dacă structurile de ordine publică nu pot garanta buna funcționare a aparatelor proprii, cum ar trebui să garanteze contextul socio-economic pe care ar trebui să construim o o țară competitivă? Revenind la bucata de opinie publică care se plânge că salariile polițiștilor sunt prea mari, aceeași bucată de opinie publică se mai plânge de lipsa de predictibilitate a contextului economic național, de corupția generalizată, de economia subterană care privează bugetul statului de niște miliarde bune de euro și de alte 1000 de probleme românești. În același timp în care se plâng, vor ca poliția care ar trebui să rezolve aceste probleme (poliția deja subfinanțată grav) să fie subfinanțată și mai tare. Această viziune nefericită e una din două: ori fractură de logică ori ipocrizie pură.

Ipocrizia. Spre exemplu, un domn ce se pretinde atotcunoscător despre instituțiile de stat, explică presupusa șpagă pe toate gardurile, explică nepotismul, explică dezinteresul bugetarilor față de performanță. Noi trebuie să îl credem pe cuvânt fără să verificăm informația pentru că „el a muncit acolo ani de zile și știe mersul”. Foarte logic, bravo. Când folosești experiența ta de nișă și o expui ca fiind fenomen generalizat la nivel de sistem și ai și interes în asta, eu văd că ai dat definiția ipocriziei. Dacă ai fost acolo și ai văzut, de ce nu ai făcut ceva? S-ar putea să fii surprins dar un privat șpăgar și un bugetar șpăgar este prins tot de un polițist care este…. bugetar, ai ghicit. E un polițist din ăla subfinanțat care încasează ultraje și umilințe și muncește două funcții în același timp și din când în când mai moare la datorie. Asta nu e justiție socială.

Dar până la urmă, structurile de ordine publică sunt doar o victimă colaterală în cursa lăcomiei iar în această cursă au de suferit și alți bugetari, și angajații de la privat. Înverșunarea din ultimii ani dintre clasa mijlocie de la privat și clasa mijlocie bugetară (cele două reprezintă coloana vertebrală a oricărui stat) este alimentată cu rea credință de unii care au luat deja tot dar vor mai mult. Și le iese. Le iese foarte bine.

Clasa exclusivistă de lacomi alimentează lupta între privat și bugetar pentru ca noi să avem subiect de încrâncenare și să le rămână lor beneficiile. Citat absolut valabil din George Carlin: „bogătanii iau toți banii și nu muncesc nimic, clasa de mijloc face toată munca și nu văd bani decât pentru trai zilnic, mai sunt săracii… săracii sunt acolo doar ca să se sperie clasa de mijloc, ca nu cumva să ajungă ca ei”. În concluzie cred că breșa dintre privat și public nu este decât o făcătură, o făcătură a clasei de lăcomie care ia toți banii și nu muncește nimic pentru că oameni cinstiți de la privat și oameni cinstiți din sectorul public sunt prea ocupați să se uite urât unii la alții.

Text scris de George Hardon

Distribuie articolul

You May Also Like