„Limba este întâiul mare poem al unui popor” – Lucian Blaga
Ziua Limbii Române rămâne un prilej de adâncă meditaţie la fiinţa naţională a românilor, la dorinţa de reîntregire a Ţării în fireştile ei hotare istorice, la Trecutul, Prezentul şi mai ales Viitorul acestui neam.
De o parte şi de alta a Carpaţilor, la noi, românii, dragostea faţă de coordonata principală a spiritualităţii noastre naţionale, de componenta fundamentală a fiinţei neamului, Limba română, a existat dintotdeauna, acut, profund şi a fost mărturisită ca întâia unitate de măsură a dăinuirii. Şi acolo unde ea a existat, a fixat şi locul şi spaţiul şi timpul şi istoria, a tezaurizat tot ceea ce putea fi supus pieirii.
Vremurile tulburi, mereu neaşezate în hotare şi stăpâniri, ne obligă să veghem ca fiinţa naţională să-şi revigoreze fibra de românism, aşa încât un demers privind statutul şi starea limbii noastre naţionale, ca epopee a neamului nostru, este absolut benefic pentru generaţiile tinere dispuse la atitudini toleranțe exagerate şi inacceptabile.
În alte manifestări (simpozioane, cursuri, lecţii interactive, concursuri, olimpiade şcolare, teste de verificare, intervenţii în mass-media etc.) am trecut în revistă diverse etape ale devenirii noastre ca popor şi naţiune prin limba română pornind de la factorul esenţial: latinitatea incontestabilă a limbii române.
Limba noastră avea să fie redescoperită cu uimire, în strălucirea ei originară, de către învăţaţii cronicari în suişul şi coborâşul lor temerar spre lumina învăţăturii. „Biruit-au gândul…”, gândul spus şi scris pentru urmaşi, pentru noi. O adevărată ştafetă a generaţiilor pentru înălţarea acestei efigii în lemn, în fier, în piatră – limba română, cu toate dialectele şi graiurile acesteia.
Bogăţia interioară a limbii, mlădierea ei, îndreptăţeau pe oamenii de spirit ai timpului (prima jumătate a sec. al XIX-lea) să afirme că în ea se pot exprima „sentimente şi idei oricât de înalte, simţiri oricât de adânci…”. Au urmat strădaniile paşoptiştilor, continuate de generaţia marilor noştri scriitori clasici, revistele şi grupările de la „Dacia literară”, „Junimea”, „Convorbiri Literare”, reforma grafiei cu litere latine susţinută şi desăvârşită de oameni precum Titu Maiorescu ori de marii lingvişti români consacraţi.
„Limba este întâiul mare poem al unui popor”. Este acest adevăr formulat de Lucian Blaga, tulburător nu numai prin esenţialitatea lui, ci şi prin caracterul său integrator, modelator al unei construcţii împlinite în deplină cunoaştere sute de ani de către cei care mânuiau securea, sapa rudimentară, plugul de lemn, cu naivitate şi tainică strălucire de cuget. Au fost zile, ani şi chiar veacuri în care, neputând fi scrisă, limba a fost rostită în felurite chipuri de la un ţinut la altul.
În albastrul de Voroneţ şi dangăt de clopot la Putna, în sate olteneşti de pe Olt şi Jiu, pe valea Mureşului şi a Crişurilor, la apa Răutului şi pe ambele maluri ale Prutului, limba a fost plâns şi cântec şoptit cu lacrimi luminate tainic, în tainic gând, ascuns „răotăţilor” vremii.
În ultimele decenii, limba română sună stingher sau cu mândrie în familiile celor pribegiţi de nevoi, prin Italia, Spania, Anglia, Germania ori America. Diaspora păstrează cu încăpăţânare graiul, credinţa şi obiceiurile străbune. Copiii acestora se adapă încă la izvorul nesecat al frumuseţii şi armonioasei limbi materne.
Apărat ca un preţios mărgăritar „şirag de piatră rară”, cheie de boltă şi stea călăuzitoare, limba s-a înscris ca o mare biruinţă a unităţii noaste bimilenare. Alecsandri, Eminescu, Alexei Mateevici, Sadoveanu, Grigore Vieru, mărturiseau ataşamentul total faţă de acest pilon al unităţii şi continuităţii noastre în acest areal de vieţuire. „Limba noastră e singura în Europa care se vorbeşte aproape la fel (în acelaşi chip) în toate părţile locuite de români” („Timpul”, 6 mai 1880). Iată cum unitatea limbii era afirmată de genialul ei modelator, Mihai Eminescu!
În testamente, ode, oraţii, imnuri, cântece şi alte multiple forme lirice, răsună demult, şi azi mai cu tărie, Limba Română, un cântec al obârşiilor, al unităţii şi al continuităţii noastre, un cântec al latinităţii dunărene cu reverberaţii carpatine şi mlădieri de plai mioritic. Ca o necesitate privind păstrarea identităţii naţionale s-a instituit Ziua Limbii Române. Aceasta se sărbătorește la data de 31 august în România (din 2011) și, simultan, în Republica Moldova (din 1990).
Cultul pentru limbă, responsabilitatea celui care creează artă sau studiază domenii legate de mijlocirea cuvântului, datoria de a o păstra neştirbită şi de a o înfrumuseţa sunt preocupări permanente ale scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă. Să o respectăm fiecare, să o cultivăm, să o folosim în toată splendoarea cuvintelor şi expresiilor specifice nouă, să învăţăm a vorbi şi a scrie corect româneşte! Strădania dascălilor şi preoţilor din secolele trecute, dar şi de astăzi în condiţiile „împestriţării” limbii române cu „străineşti cuvinte” după moda globalizării absurde, a pierderii identităţii de neam, trebuie apreciată şi stimulată.
