A.D. Xenopol consemna odinioară: „Istoria unui timp se clădește întotdeauna cu materialul adunat până atunci. Dacă ar fi să așteptăm ca tot materialul istoric al unui popor să fie descoperit, n-am mai ajunge niciodată să expunem cursul vieții sale; căci descoperirile se fac neîncetat; cunoștințele se întind și se adâncesc, mărind fără încetare orizonul istoriei”.
Respectând aceste recomandări, voi consemna câteva momente din istoria casei familiei Cuza din Galați. Timpul, răbdarea și șansele în cercetarea istorică pot oferi date noi privind derularea unor evenimente cu impact în reconfigurarea narațiunilor istorice.
Anul acesta se împlinesc 160 de ani de la abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1866–2026). Este un nou prilej de a adăuga noi date privind istoria locuinței familiei domnitorului Cuza din Galați, locuință transformată în Muzeu în prima jumătate a veacului XX.
Victor Cădere, jurist și diplomat român, contemporan cu marele eveniment istoric de la 24 Ianuarie 1939, dedicat inaugurării Muzeului „Cuza Vodă”, considera că la acea dată, s-a așezat „o mare icoană a trecutului, mai ales prin actualizarea Casei în care a trăit, în care a copilărit şi a visat despre Unire şi despre atâtea mari probleme, care atingeau destinele Neamului nostru.
Prin aceste amintiri scumpe, adunate în această Casă, care vor vorbi generaţiilor viitoare de Domnitor, se împlinea o datorie de pioasă recunoştinţă”. Familia Ioan și Sultana (născută Cozadini) Cuza, părinții viitorului Domn, au dobândit proprietăți în Galați, probabil, în jurul anilor 1827-1829.
Documentele consemnează faptul că „în februarie 1827, spătarul Ioan Cuza, îndeplinea funcția de pârcălab de Covurlui, și se afla la Galați. Poate cu această ocazie, spătarul Cuza își cumpără casa din mahalaua Poștei, Ulița de lângă mal”.
În Registrul General al Departamentului din Lăuntru (Ministerul de Interne) al Moldovei pe anul 1834, sunt menționate o serie de date personale ale lui Ioan Cuza: „Postelnic Ioan Cuza, născut în satul Bărboșii, țânutul Fălciiului, la anul 1784 aprilie, au învățat la Pansion în Ieși grecești, gramatica, artimetica și moldovinești a ceti i a scrii. (Vorbești în limbi) franțuzăști și rusăști, iar desăvârșit moldovinești și grecești.
Însurat, ari moșia Bărboșii, casă în Galați (și) cinci magazali și alti binali în Ieși.
De la anul 1800 au fost în Vistierii, diiac 5 ani, de undi apoi s-au rânduit samiș la țânutul Fălciiului, slujind nestrămutat pân-ci s-au rânduit ispravnic la țânutul Fălciiului păr-la anul 1831, când s-au rânduit pârcălab la Galați, în cari slujbă apoi de la 1-iu ghenari(e) 1832 s-au întărit pe trii ani înnainti. Calitaua îndeletnicirilor în slujbă (este) bun și vrednic, (având) moraliceasca purtari neprihănită.
N-au fost dojănit sau înfrânat, (având) 34 ani. Sultana (Cozadini) Cuza (1785-1865), mama lui Alexandru Cuza, născută la Constantinopol, „era o persoană distinsă și educată, fiind o bună vorbitoare de limbă greacă și franceză.
Printre rudele grecești ale Sultanei Cozadini se regăsesc mai multe personaje cu poziție înaltă, în mediul fanariot. Mama Sultanei, născută Scanavi, era soră cu doamna Maria a lui Nicolae Mavrogheni, care a domnit în Țara Româneasă (1786-1790). Rădăcinile familiei Cozadini coboară în Evul Mediu italian, în secolul al XIII-lea, numele de Gozzadini putând fi întâlnit în rândurile aristocrației urbane din Bolognia, de religie catolică.
În secolul al XVII-lea, aceștia aveau stăpânire în insulele: Thermia, Seriphos, Anaphe, Siphantos, Polykandros și jumătate din insula Kea. Treptat ei au fost nevoiți să cedeze aceste insule Imperiului Otoman. Ultimul lor refugiu a fost în insulele Siphantos și Kea. În noul context, familia s-a convertit la Ortodoxie și a realizat căsătorii în mediul grecesc.
Numele familiei va fi și el grecizat, din Gozzadini în Kozzadini. Sfârșitul sec. al XVIII-lea îi găsește pe reprezentanții familiei Cozadini la Constantinopol. Tatăl Sultanei făcuse deja o carieră publică în Moldova, unde a dobândit și un rang boieresc.
Comisul Cozadini a avut cinci copii, dintre care patru au trăit în Moldova”. Familia Ioan și Sultana Cuza a locuit, și la Galați, într-un imobil ridicat pe locul cumpărat de postelnicul Ioan Cuza, pe fosta Uliţa de lângă mal – Mahalaua Poştei, Ciastia a IV-a , astăzi str. Alexandru I. Cuza, nr. 80, Galați.
Este posibil să fi fost una dintre puţinele case elegante din Galaţi, construite din piatră, pe o fundaţie de cărămidă, în anii 1829-1830, deoarece medicul german F. S. Chrismar consemna, în Jurnalul său de călătorie din anul 1834, că, la Galaţi, în afara locuinţei pârcălabului construită din piatră, „totul este clădit din lemn”. Cert este că această casă a oferit momente de bucurie şi nelinişte pentru toţi membrii familiei Cuza care au locuit în ea.
La mijlocul veacului al XIX-lea acest imobil avea un aer romantic; Alexandru Ioan Cuza, invitându-l în data de 18 iulie 1851 pe cumnatul său, Iordachi Lambrino, la Galaţi, îi scria următoarele: „Apartamentele mele sunt superb mobilate, foarte senioriale şi confortabile. De îndată ce (îți n.n.) termini afacerile te invit aici cu soţia şi vei fi foarte satisfăcut. Camera mea îţi aparţine de drept ca unui frate mai mare; vei găsi (aici n.n.) tot ceea ce voluptatea şi lenea pot să dorească.
Pregătesc apartamentul de jos pentru tineri; voi face un lăcaş satisfăcător pentru dl ban Flutur. De asta m-am pus pe muncă, căci îmi propun să-mi petrec iarna cu voi; sunt aproape hotărât să nu mă mai întorc la Iaşi, dar oricum iarna o voi petrece la Galaţi cu voi. Acele apartamente „senioriale”, rearanjate în perioada 1864-1865, când s-au făcut ample reparaţii, aveau, probabil, decoraţiunile interioare aşa cum sunt descrise în august 1937: „Plafoanele zugrăvite cu ulei în două culori, aveau ciubucărie multă şi o rozetă foarte interesantă la mijloc.
În cele două camere din faţă (de o parte şi de alta a scării), pe perete sau aproape de plafon, erau ghirlande din flori sau stejar, iar în mijlocul ghirlandelor iniţialele A.I.C. (…). În una din camere, erau pe perete portretele lucrate în ulei”. O primă descriere a situației precare în care se afla Casa Cuza-Vodă, „această Casă de slovă românească” o face arhitectul oraşului Galaţi, Iosif Gruber, într-un raport din 13 august 1864, atunci când se punea problema consolidării ei. Gruber constata faptul că „păreţii sunt în totul construiţi din lut”, iar „în grosimea lor (sunt) pe jumătate mâncaţi de umezeală.
Păreţii despărţitori din interior sunt fundaţi deasupra unor lemne de brad”. Arhitectul propunea înlocuirea zonelor ruinate de la temelia construcţiei până la acoperiş, folosindu-se „în totul var şi năsip”. A fost prima reparaţie capitală a Casei Cuza din Galaţi, reparaţie făcută „dupe Planul dat din nou”.
O altă descriere, sumară, a zonei și casei din Galați a familiei Cuza o avem prin intermediul genealogistului George Felix-Tașcă, în contextul realizării genealogiei familiei Dabija din Bălăbănești, astăzi în județul Galați: „Vasile Dabija a rămas orfan foarte timpuriu şi a fost luat spre creştere şi educare de către sora sa mai mare cu 14 ani, Smaranda, căsătorită la Galaţi cu un grec, care avea un fel de cofetărie, cu tot soiul de zaharicale; prăvălia respectivă era situată cam peste drum de casa lui Ioan Cuza, o vilă impresionantă, cu etaj şi geamlâc spre stradă, cu o curte mare şi arbori bătrâni.
Respectiva casă a dăinuit până la începutul secolului XX, intrând vremelnic în proprietatea cunoscutului om politic Grigore L. Trancu-Iaşi.
După dărâmarea acestui imobil, pe acelaşi loc s-a construit actualul Muzeu de Istorie al judeţului Galaţi, o clădire în stil asemănător, dar de proporţii mai reduse.
La „palatul” Cuza din Galaţi a avut ocazia Vasile Dabija (1818-1865) să cunoască pe copilul Alecu Cuza, ambii băieţi fiind de aceeaşi vârstă; în joaca lor zilnică, cei doi copii treceau de la palat la grecul cu zaharicale, sau viceversa, unde mama tânărului Alecu Cuza îl îndrăgise pe colegul de joacă al fiului său, numindu-l toată viaţa Vasilică.
Nu ştim nici unde, nici când, nici câtă carte va fi învăţat Vasile Dabija, dar este cert că prietenia cu Alecu Cuza i-a fost foarte propice, pentru că, rupt din mediul rural, conservator şi înapoiat, de la Bălăbăneşti, Vasile Dabija a avut contact nemijlocit cu viaţa aristocratică urbană şi destul de cosmopolită dintr-un port dunărean în plină ascensiune, cum era oraşul Galaţi”.
La câțiva ani de la consolidarea și restaurarea casei familiei Cuza de către arhitectul Gruber, avem o altă descriere a acestui imobil, inserată de Adèle Hommaire de Hell, membră a Societății de Geografie din Franța, într-o prezentare a orașului Galați din anul 1870, așa cum l-a perceput între anii 1868-1869: „…Nu la fel se întâmplă cu consulatul britanic, care are o poartă frumoasă din fier, stăpânind de-a lungul unei pieţe imense în capătul căreia se află Primăria. Această proprietate minunată aparţine prinţului Cuza, care a închiriat-o consulului englez.
Acesta i-a subînchiriat fiului meu un pavilion spaţios, legat de corpul principal al clădirii printr-o galerie de sticlă. Nici nu puteam fi mai bine instalată, din toate punctele de vedere, decât în această reşedinţă încântătoare ale cărei ferestre se deschid la acelaşi nivel spre nişte galerii acoperite, orientate spre Dunăre.
Ea aminteşte de vilele englezeşti de la ţară prin abundenţa copacilor, florilor, gazonului, plantelor căţărătoare care o înconjoară din toate părţile, fără să afecteze câtuşi de puţin priveliştea pe care voi încerca s-o schiţez în câteva rânduri”.
Pavilionul principal a rămas neînchiriat, fiind folosit de Alexandru Ioan Cuza până la abdicarea sa din 11 februarie 1866. La doi ani de la moartea soțului său, postelnicul Ioan Cuza (1848), și trei luni de la decesul fiului Dimitrie (20 mai 1850), Sultana Cuza (mama) hotărăște ca moștenirea rămasă să o împartă cu fiul ei Alexandru, după cum rezultă dintr-o consemnare din epocă: „Judecătoria ținutului Covurlui, Nr. 3618: Însemnarea întăriturilor urmate la această Giudecătorie de la 16 Avgust și până la 30 Septemvrie 1850: S-au întărit vechilimeaua prin care Dumneaei postelniceasa Soltana Cuza, înputernicește pe fiul său, Dlui Aga Alecu Ioan Cuza, singur clironom cu Dumneaei postelniceasa, întru deplină însușire în averea răposatului postelnic Ioan Cuza”.
După alegerea lui Alexandru ca Domn al Moldovei şi Valahiei, în casa din Galați a familiei Cuza a locuit, alături de chiriași, doar mama sa, Sultana Cuza, care s-a stins din viață la 20 mai 1865, „în vîrstă de 74 ani”; se împlineau 15 ani de la moartea celuilalt fiu, Dimitrie (20 mai 1850). Ceremonia înmormântării Sultanei Cuza a avut loc în biserica „Vovidenia” din Galaţi, aceasta fiind îngropată, în prezenţa Domnitorului şi a Doamnei Elena, în curtea bisericii. În anul 1873, rămăşiţele pământeşti ale Sultanei Cuza vor fi strămutate la Ruginoasa alături de cele ale fiului său, Alexandru.
A fost, poate, ultimul popas pe care Alexandru Ioan Cuza l-a mai făcut în Galaţi, locuind câteva zile în casa părintească din „Ulița de lângă mal” devenită apoi strada „Cuza Vodă”, iar astăzi „Alexandru Ioan Cuza”. În urma abdicării, exilului și decesului domnitorului Cuza, casa familiei sale din Galați a fost închiriată doctorului Dimitrie Vizzu, fiul profesorului Ioan Vizzu, cel care a fost primul primar al municipiului. Recunoştinţa gălăţenilor faţă de Alexandru Ioan Cuza s-a manifestat şi după moartea domnitorului. Astfel, Şcoala primară de băieți nr. 5 din Galaţi „înfiinţată de Comună (Primărie) în 1865 Decembrie 13, şi întreţinută de ea până în toamna anului 1889, când s-a luat de Stat împreună cu toate celelalte şcoli comunale, purta numele Şcoala Cuza-Vodă.
De la înfiinţare până în toamna anului 1882, Şcoala Cuza-Vodă a stat în localuri închiriate de Comună; noul local construit prin iniţiativa unui Comitet privat format din cetăţeni fruntaşi din partea din vale a oraşului, constituit în luna Septembrie 1880 şi compus din următoarele persone: preşedinte, Hagi Ghiţă Găitan; membri: Hagi Iani Gheorghiu, col. Pencovici, N. Lenguceanu, P. Popa, N. Chiriacopulo, Şt. G. Chimet, V. Şoarec, C. Caramfil, Al. Chiriacopulo, Sava Enache Gâlmoiu, A. D. Şoarec, A. Radovici Cărămidaru şi T. Pavelescu. Punerea pietrei fundamentale a Şcoalei Cuza-Vodă s-a făcut în 8 Iunie 1881 şi inaugurarea instalării într-însa la 4 Noiembrie 1882”.
Lăsată o perioadă lungă de timp neîngrijită, se încerca, la cumpăna dintre veacuri, salvarea casei din Galați a familiei Cuza şi redarea frumuseţii de odinioară, căci „paragina şi-a întins culcuşul acolo unde acum peste o jumătate de veac, scria Emanoil Hagi Moscu, bătea inima ţinutului oblăduit de viitorul marelui Domnitor român.
Proptele de brad de-abia mai sprijinesc zidurile locuinţei istorice. Acoperişul desfundat, uşile şi ferestrele lăsate în bătaia vântului, întreaga locuinţă a fost bătaia de joc a celor care, nesimţitori, priveau la dărăpănarea tot mai iuţită a Casei ce adăpostise pe acela care printr-o soartă fericită, fost „hărăzit” să poarte statornic coroanele întrunite ale lui Mihai şi Ştefan.
Este icoana dureroasă a nepăsării grăbiţilor care, în fuga după o ridicare personală, nu se pot uita înapoi de teama poticnelii. (…). Scăpând Casa lui Cuza-Vodă, se întăreşte una din temeliile clădirii Ţării”.
La cumpăna dintre veacurile al XIX-lea și al XX-lea, se puneau bazele unor importante instituții culturale: o „Bibliotecă” și un „Muzeu” ce purtau numele lui V.A. Urechia, datorită donației făcute gălățenilor de către acesta, și „Muzeul Regional Școlar”, înființat de soții Paul și Ecaterina Pașa. La aproape șapte decenii de la decesul lui Alexandru Ioan Cuza (1873), casa familiei sale din Galați a fost transformată în muzeu sub denumirea de „Casa Cuza Vodă”, inaugurarea având loc la 24 ianuarie 1939. Patrimoniul noului muzeu s-a format pe baza colecției V.A. Urechia și a celei aparținând soților Paul și Ecaterina Pașa.
