Avem tot mai multe reglementări menite să protejeze drepturile și demnitatea oamenilor. Și totuși, continuăm să întâlnim comportamente pe care legea le interzice. Cum vă explicați această contradicție?
Legislația a evoluat semnificativ în direcția protejării drepturilor și demnității umane. Avem legi care interzic discriminarea, sancționează hărțuirea, protejează demnitatea umană și garantează egalitatea de șanse. Și totuși, multe dintre comportamentele pe care încercăm să le combatem prin lege continuă să fie acceptate, tolerate sau chiar justificate de societate. Cred că explicația este aceea că între ceea ce stabilește legea și ceea ce oamenii consideră acceptabil există uneori o distanță uriașă. Legea stabilește limite, sancționează abuzuri și protejează drepturi, dar schimbarea unei mentalități presupune mai mult decât teama de sancțiune. Presupune înțelegerea motivului pentru care un anumit comportament este greșit.
Așadar, considerați că legea nu este suficientă pentru a schimba felul în care oamenii se comportă?
Putem obliga un angajator să adopte proceduri împotriva hărțuirii. Dar îl putem obliga să își respecte cu adevărat angajații? Putem sancționa discriminarea. Dar putem elimina prejudecățile care o produc? Putem impune reguli de conduită în instituțiile publice. Dar putem transforma, printr-un act normativ, felul în care un funcționar se raportează la cetățean? De multe ori, oamenii nu contestă existența legii. Contestă, conștient sau nu, valorile pe care aceasta încearcă să le protejeze. Iar pe acest subiect poate ar trebui să ne întrebăm cât de eficiente pot fi legile într-o societate care nu și-a însușit principiile pe care acestea se întemeiază.
Unde credeți că se vede cel mai clar această diferență dintre ceea ce prevede legea și ceea ce se întâmplă în realitate?
Să luăm exemplul raporturilor de muncă. Deși legislația interzice hărțuirea morală și protejează demnitatea salariaților, există încă medii profesionale în care umilirea unui subordonat este confundată cu exercitarea autorității, agresivitatea cu exigența, iar tăcerea celui afectat cu acceptarea situației. În asemenea împrejurări, problema nu este neapărat absența unei norme juridice. Problema este că un comportament abuziv poate continua să fie perceput drept firesc. Același mecanism funcționează și în cazul discriminării. O societate poate recunoaște formal egalitatea de șanse și, în același timp, poate perpetua stereotipuri care împiedică exercitarea efectivă a acestui drept.
Există însă și situații în care tocmai legea a determinat societatea să își schimbe mentalitatea. Nu ar trebui să recunoaștem și acest rol al legislației?
Categoric. Nu susțin că schimbarea mentalităților trebuie să preceadă intervenția legislativă. Dimpotrivă. De multe ori, legea este cea care determină schimbarea, tocmai pentru că stabilește standarde noi de comportament. Istoria drepturilor civile, a egalității între femei și bărbați sau a protecției persoanelor vulnerabile ne arată că progresul social nu s-a produs întotdeauna printr-o schimbare spontană a convingerilor colective. Uneori, societatea a fost obligată să accepte juridic ceea ce nu era încă pregătită să accepte cultural. Dar adoptarea unei legi reprezintă doar începutul.
Ce ar trebui să se întâmple, concret, după adoptarea unei legi, pentru ca aceasta să producă o schimbare reală?
O lege, oricât de bine ar fi concepută, nu își atinge scopul dacă nu este și aplicată. Iar atunci când încălcarea ei este tolerată sau trecută cu vederea, oamenii ajung să își piardă încrederea în protecția pe care aceasta ar trebui să le-o ofere. Dincolo de modul în care aplicăm legea, contează și felul în care ne raportăm la anumite comportamente. Vorbim despre respect, demnitate și egalitate, dar în practică acceptăm prea ușor comportamente care contrazic aceste principii. Uneori le minimizăm, alteori le justificăm. De aceea, nu cred că este suficient să avem legi bune. Contează la fel de mult cum le aplicăm și, mai ales, ce comportamente continuăm să tolerăm ca societate.
Din experiența dumneavoastră în administrația publică și în avocatură, unde credeți că ar trebui să înceapă această schimbare?
Cred că una dintre marile provocări ale societății noastre este tocmai această trecere de la respectarea formală a unor reguli la asumarea valorilor care le justifică. Iar responsabilitatea nu aparține exclusiv legiuitorului. Aparține instituțiilor care aplică legea, celor care exercită autoritatea, școlii, mediului profesional și fiecăruia dintre noi. Pentru că o societate nu se schimbă doar atunci când adoptă reguli noi, ci și atunci când încetează să mai găsească scuze pentru comportamentele neadecvate.
Dacă ar fi să rezumați într-o singură idee relația dintre lege și mentalitate, care ar fi aceea?
Legea poate stabili ce nu avem voie să facem. Dar adevărata măsură a progresului este ceea ce alegem să nu mai facem, chiar și atunci când nu ne amenință nicio sancțiune.
