8, 9, 10 Mai

Distribuie articolul

8 MAI 1921

În mai 1921, la Congresul general al Partidului Socialist, desfășurat la București, aripa de extremă stângă a Partidului Social Democrat Român de Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Boris Ștefanov și Alecu Constantinescu) profitând de faptul că majoritatea liderilor socialiști erau în pușcărie și în incapacitate de a-și exercita funcțiile au votat pentru transformarea partidului în Partidul Socialist-Comunist, redenumit apoi Partidul Comunist din România (PCdR). Acest Congres din 8-12 mai 1921 va fi cunoscut ca primul congres al Partidului Comunist Român. PCdR era profund atașat principiilor fundamentale ale Internaționalei a treia. Așadar, la 8 mai 1921, din transformarea Partidului Socialist a luat ființă Partidul Comunist din România, afiliat la Internaționala a III-a comunistă. Raidurile poliției și arestările au forțat abandonarea Congresului la 12 mai, la o zi după votul în favoarea afilierii la Internaționala Comunistă. În viziunea părinților întemeietori ai comunismului românesc existau toate condițiile pentru o convulsie care ar fi instaurat, după model sovietic, „dictatura muncitorimii și a țărănimii”.Printre cei care stimulau activ crearea unei „avangarde” leniniste în România se afla și bulgarul Cristian Racovski, figură proeminentă a Cominternului și, anterior, activist socialist în România.

Primul secretar general a fost Gheorghe Cristescu, de meserie plăpumar. Printre membrii inițiali s-au aflat însă și numeroși intelectuali de valoare, precum Lucrețiu Pătrășcanu, jurist și sociolog sau istoricul Petre Constantinescu-Iași. Actul a fost de o importanță majoră întrucât a dus la scindarea mișcării muncitorești din România pentru următorii 25 de ani. În iunie 1921 adevărații lideri ai partidului socialist au amendat hotărârile votate la congresul din mai 1921 și, practic, din acel moment muncitorimea română a fost reprezentată politic de două partide: unul moderat ca doctrină, social-democrat reformist, și celălalt revoluționar, partidul comuniștilor. Imediat după scindare, nou formatul PCdR s-a afiliat la Internaționala a III-a.

Abia la cel de-al doilea congres al Partidului Comunist, desfășurat la Ploiești, la 3-4 octombrie 1922, au fost puse bazele noului partid comunist. La acest congres a fost adoptat un nou nume, „Partidul Comunist din România, Secție a Internaționalei Comuniste”, a fost ales un Comitet Central, s-a aprobat Statutul și a fost autorizată o organizare ilegală. Toți conducătorii istorici ai Partidului Comunist Român erau mândri să-și proclame voința nestrămutată de a apăra țara

La 11 aprilie 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de „acțiuni anti-românești” după răscoala de la Tatarbunar a țăranilor basarabeni ale căror cereri iredentiste au fost susținute de Partidul Comunist, ținând seama și de linia antinațională a comuniștilor; partidul a rămas în ilegalitate până în 1944. Caracterul ilegal al activității partidului comunist a sporit dependența acestuia de Partidul Comunist Sovietic care, prin intermediul Cominternului, și-a arogat dreptul de a alege conducătorii partidului român și de a hotărî politica acestora. Din cauza subordonării față de PC (b) al U.S., la congresele din 1924 și 1928 partidul român s-a simțit obligat să accepte principiul autodeterminării pentru minoritățile naționale din România și să aprobe „despărțirea” Bucovinei și a Dobrogei de România Mare. Firește, dependența de Partidul Comunist Sovietic a făcut ca partidul român să nu recunoască Unirea Basarabiei cu România.

În anul 1923, Partidul Comunist și-a însușit teza Cominformului în problema națională și a dreptului la autodeterminare, adoptând o rezoluție sugerată de Buharin , care a rămas în vigoare în întreaga epocă interbelică; conform acestei rezoluții, adoptate în timpul când secretar general era Gheorghe Cristescu, România era declarată un stat multinațional, o creație artificială a imperialismului apusean; ca urmare, rezoluțiile partidului au menționat continuu dreptul națiunilor conlocuitoare la autodeterminare „până la completa separare de statul existent în prezent”; reunirea Basarabiei cu țara nu a fost niciodată recunoscută; în 1928, la congresul al IV-lea de la Harkov s-a adoptat și teza reunirii Bucovinei cu Ucraina; în 1933, partidul a sprijinit ideea alipirii Dobrogei la Bulgaria, aceasta după ce ani la rând susținuse teza Cominternului care ceruse crearea unei Dobrogea independentă.

Deși interziși formal, comuniștii au continuat totuși să ia parte la viața politică a vremii prin intermediul unor partide noi. În 1925 s-a înființat așa-zisul „Bloc Muncitoresc-Țărănesc” , o organizație de masă legală, care era în realitate partidul legal al comuniștilor din România. BMT a avut, în general, aceleași dificultăți electorale ca oricare alt partid mic al vremii, dar cu prilejul alegerilor din 1931 a produs o surpriză uriașă, reușind să adune nu mai puțin de 73.000 de voturi (comuniștii vorbiseră chiar de 130.000 de voturi), ceea ce însemna peste 2,5% din voturi și trimiterea a cinci deputați (printre care și Lucrețiu Pătrășcanu) în parlament. Rezultatul era cu atât mai remarcabil cu cât BMT reușise să înscrie candidați în mai puțin de jumătate din județe. La aceleași alegeri din 1931 socialiștii (social-democrații) obținuseră și ei aproape 100.000 de voturi, ceea ce însemna că partidele muncitorești obțineau împreună în jur de 6% din voturi. Totuși, politicienii vremii, luați prin surprindere de succesul comuniștilor, au invocat niște vicii de procedură pentru a-i invalida în bloc pe toți cei cinci deputați comuniști (singurii care s-au opus acestui act au fost parlamentarii social-democrați) și apoi, după grevele de la Grivița din februarie 1933, BMT a fost interzis. Comuniștii au înființat imediat „Liga Muncii”, dar această formațiune a avut o viață și mai scurtă, fiind interzisă după un singur an. După aceea comuniștii români au renunțat la orice veleitate de natură politică și s-au mulțumit numai cu activități de propagandă în cadrul unor organizații non-profit (Amicii URSS, Comitetul Antifascist German etc.).

Numărul membrilor PCR în perioada interbelică nu este cunoscut cu precizie. Partidul Comunist din România număra cu certitudine în jur de 2000 de membri în 1922, imediat după înființare. Conform anumitor documente ale Cominternului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, documente care infirmă un loc comun de după 1989 (cum că partidul nu avea decât vreo mie de membri), în ciuda cruntei represiuni interbelice în România ciuntită încă se mai aflau peste 3000 de comuniști. Numărul membrilor de partid a înregistrat probabil un maxim de circa 5000 de persoane în 1936. (Keith Hitchins, op. cit. p. 436). Alte surse dau numărul membrilor PCdR în preajma zilei de 23 august 1944 între 794 și 1150 de persoane Numărul membrilor e lipsit de relevanță, pentru că fiind un partid ilegal PCR oricum nu avea posibilitatea să constituie legal organizații de bază. Reprimarea a fost continuă în perioada 1924-1944, chiar și în privința activității amintitului BMT. Instanțele judecătorești ale vremii ajunseseră să condamne adolescenți pentru difuzarea manifestelor comuniste. Un autor comunist, Petre Constantinescu-Iași, vorbea în 1929 de peste 400 de „deținuți politici”  În preajma zilei de 23 august aproape toți liderii comuniști și cu o mare parte a membrilor de partid erau în închisorile regimului Antonescu. Baza electorală a PCR, care se poate estima după baza electorală a BMT, era mai mult în Ardeal și Banat (regiunile cele mai industrializate ale României) și din această cauză PCR avea un pronunțat caracter multietnic, românii reprezentând mai puțin de un sfert din membrii săi în 1930 – distribuția pe naționalități era: maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruși și ucraineni 10%, bulgari 10%)Victime ale Marii Epurări din URSS au căzut și 19 înalți funcționari ai Partidului Comunist din România: Ecaterina Arbore, Imre Aladar, Ioan Dic-Dicescu, Teodor Diamandescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, David Fabian, Dumitru Grofu, Jaques Konitz, Elek Köblös, Leon Lichtblau, Marcel Leonin, Gelbert Moscovici, Alexandru Nicolau, Eugen Rozvan, Alter Zalic, Petre Zissu, Timotei Marin și Marcel Pauker

La 23 august 1944 PCdR a participat alături de regele Mihai, de Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal și Partidul Social Democrat Român la înlăturarea regimului progerman al Mareșalului Ion Antonescu, România intrând în sfera de influență sovietică.

Reprezentanți ai PCdR au intrat în guvern (Consiliul de Miniștri) începând din 6 martie 1945 când, ca urmare a presiunilor sovietice, s-a format guvernul condus de Petru Groza, guvern în care PCdR, secondat de partidele satelite, deținea toată puterea; în cabinetul Petru Groza, comuniștii dețineau posturile-cheie, inclusiv Ministerul Justiției, Comunicațiilor și Lucrărilor Publice, Războiului, Propagandei, precum și Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu. Din acest guvern făceau parte și Gheorghe Tătărescu, disident din Partidul Național Liberal, ca Ministru de Externe și prim-ministru adjunct și Anton Alexandrescu, disident din Partidul Național-țărănesc, ministru al Cooperației. Aceștia din urmă reprezentau doar mici facțiuni ale partidelor lor.

Partidul Comunist a participat la guvernare începând cu guvernul format după lovitura de stat organizată de Regele Mihai la 23 august 1944, prima dată la ministerul de (afaceri) interne (Lucrețiu Pătrășcanu, singurul civil din cabinetul regelui) în guvernul Sănătescu (23 august – 3 noiembrie 1944), la insistența sovieticilor care voiau să se asigure că efortul lor de război nu este subminat de probleme legate de ce se întâmplă în spatele frontului. Puterea a fost încredințată definitiv reprezentanților PCR ca urmare a alegerilor din noiembrie 1946. Oficial, formațiunea politică din care făceau parte comuniștii (Blocul Partidelor Democrate) a câștigat alegerile cu o largă majoritate, ceea ce le-a permis să domine Adunarea Deputaților, să formeze singuri guvernul și să-și impună politicile pentru următorii 43 de ani. După Cristian Preda[16], Blocul Partidelor Democrate (BPD) a obținut 69,68 % din voturi, PNȚ-Maniu 12,87 % din voturi, Uniunea Forțelor Maghiare 8,3 %, PNL-Brătianu a obținut 3 mandate, Partidul Țărănesc Democrat al doctorului Lupu, o disidență țărănistă – 2 mandate.

Liberalii și țărăniștii au reclamat fraudarea scrutinului. Istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că a fost o fraudă minuțios pregătită.[17] Comuniștii ar fi stabilit , cu mult înainte de scrutin, procentele de voturi pe care ar fi trebuit să le obțină la alegerile din 1946. Concluzia lui Dinu C. Giurescu este că BPD a avut în mod real circa 40 % din totalul voturilor.

După o campanie susținută de PCR pentru subminarea partidelor istorice, Regele Mihai a fost forțat la 30 decembrie 1947 să abdice, iar România a fost proclamată republică (Republica Populară Română).

În 1948 s-a realizat fuziunea dintre PCdR și PSDR, noul partid numindu-se Partidul Muncitoresc Român (PMR), devenit totodată partidul politic unic în statul român.

În 1948 a avut loc „naționalizarea principalelor mijloace de producție”, adică etatizarea societăților comerciale mari și mijlocii cu capital privat – primul pas major spre desființarea proprietății private. În același an a fost reformat învățământul, introducându-se gratuitatea ce avea să fie generalizată la toate nivelurile în anii următori; a fost extinsă durata învățământului obligatoriu și introdusă gratuitatea manualelor școlare, obiectivul principal fiind eradicarea analfabetismului care afecta circa 80% din populație.

În 1949 a început marea campanie a cooperativizării agriculturii, prin care țăranii au fost forțați să se asocieze în Gospodării Agricole Colective (GAC), ulterior redenumite Cooperative Agricole de Producție (CAP). Proprietățile agricole transferate direct în patrimoniul statului au avut denumirea de Gospodării Agricole de Stat (GAS), ulterior redenumite Întreprindere Agricolă de Stat (IAS). În primii ani însă organizarea cooperatistă agricolă se făcea în așa-zisele „întovărășiri”, GAC fiind denumirea ulterioară. În această perioadă sunt create închisorile politice.

La începutul anilor ’50 s-a desfășurat o luptă pentru putere în interiorul conducerii comuniste din România pe care a câștigat-o Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenind, cu acordul Kremlinului, liderul suprem al PMR. A reușit să-și mențină această poziție până la moartea sa, survenită în martie 1965.

Modelul de construcție socio-economic de tip sovietic aplicat sistematic a însemnat naționalizarea industriei, cooperativizarea agriculturii, etatizarea unei mari părți a fondului locativ, electrificarea țării. În anul 1965, partidul, redenumit PCR, întrunea un milion 400 de mii de membri – 7% din populația României.

După modelul sovietic, s-a trecut la planificarea economiei, elaborându-se așa-numitele „planuri cincinale”. Strategia planificării economiei avea la bază viziunea economiei naționale ca o corporație unică și trecerea de la economia preponderent agrară la economia preponderent industrială. Industrializarea a implicat strămutarea la oraș a unui segment important al populației rurale, un efort de urbanizare, simultan cu creșterea nivelului de școlarizare și pregătire profesională.

Perioada anilor ’50 a fost marcată pe plan politic de ceea ce a fost definită de însuși limbajul ideologic comunist ca „lupta de clasă”, încadrată în regimul politic al dictaturii proletariatului. Aceasta a însemnat consolidarea continuă a unui sistem de guvernare și organizare a societății în chip totalitar, partidul politic unic, comunist, tinzând să controleze și controlând societatea pe toate planurile.

În 24 iulie 1965 și-a schimbat numele din Partidul Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. Între cele două partide, Partidul Comunist Român (PCR) și Partidul Muncitoresc Român (PMR) nu există practic nicio diferență, primul continuând în mod firesc activitatea celui de-al doilea, fără întrerupere. Redenumirea PMR-ului în PCR a fost făcută din dorința lui Nicolae Ceaușescu, devenit prim-secretar al PMR în iunie 1965, care a vrut să demonstreze simbolic ruperea cu trecutul și orientarea politicii României, dar și renunțarea definitivă la orice pretenție doctrinară social-democrată, prin consfințirea înglobării social-democraților în rândul comuniștilor.

Sub conducerea lui Ceaușescu s-au accentuat tendințele autonomiste față de URSS, evidențiindu-se în acest sens relațiile bune cu comuniștii chinezi, aflați în relații ostile cu sovieticii; condamnarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia (august 1968); apropierea și colaborarea cu țările occidentale (această politică fiind inițiată încă pe timpul lui Gheorghiu-Dej). În anul 1974 PCR întrunea 2,5 milioane de membri (11,5% din populație). În 1989, PCR avea circa 4 milioane de membri (18% din populația României), calitatea de membru de partid fiind o simplă formalitate golită de conținut, pe care oamenii o îndeplineau doar pentru a putea profita de ceea ce le putea oferi societatea acelor ani (funcțiile de conducere din întreprinderi, gradele universitare, și multe alte poziții importante necesitau ca aspirantul să fie membru de partid). Dacă sunt luați în considerare membrii UTC, precum și informatorii Securității Statului, se poate considera că România devenise sub Ceaușescu una dintre cele mai comunizate țări. PCR a ajuns să fie partidul comunist cu efectivul cel mai numeros din țările europene din sfera de influență sovietică. A deținut puterea până la 22 decembrie 1989. După evenimentele din decembrie 1989, care au dus la căderea regimului comunist, PCR a fost scos în afara legii și dizolvat prin decret-lege

Deși PCR a dispărut de jure în 1989, noua conducere a României era asigurată în principal de foste cadre superioare de partid regrupate în Frontul Salvării Naționale (FSN). Deși inițial trebuia să fie o organizație provizorie care să administreze statul până la organizarea de alegeri libere, FSN s-a înregistrat ca partid în februarie 1990 și, deși nu se recunoștea ca atare, a fost văzut drept succesor al fostului PCR, fiind dominat de persoane care până în anul anterior făcuseră parte din eșalonul secund al PCR. În 1992, gruparea comunist-conservatoare a FSN a format Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), care apoi a devenit Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), în continuare considerat a fi moștenitor al PCR. Alți foști activiști ai PCR au format în 1990 Partidul Socialist al Muncii (PSM) care s-a revendicat explicit drept continuator al PCR, deși primul său președinte, fostul demnitar și prim-ministru comunist Ilie Verdeț, a declarat de mai multe ori că el n-a fost niciodată comunist (sugerând astfel că adeziunea sa la PCR fusese în spiritul vremii, pentru succesul social). Între 1992 și 1996, PSM a intrat în Parlamentul României și a sprijinit cu voturile din parlament guvernul Văcăroiu, susținut de o coaliție care, datorită legăturii existente între toate partidele ce o susțineau (PDSR, PSM, PUNR și PRM) și fostul PCR, a fost poreclită Patrulaterul Roșu. Actiunile PSM au fost mai apropiate de social-democrație decât de doctrina comunistă, o parte a membrilor PSM formând un partid mult mai apropiat doctrinar de PCR, Partidul Muncitoresc Român, în vreme ce alții, și mai moderați decât conducerea centrală, au format un nou partid socialist, Partidul Socialist al lui Tudor Mohora, care ulterior a și fuzionat cu PDSR-ul. Astfel, confruntat cu aceste sciziuni dar și cu altele, PSM nu a mai reușit să treacă de pragul electoral în 1996.

În 2003, Partidul Social Democrat (PSD; noua denumire a PDSR) a absorbit PSM, acceptând să-i pună pe liderii acestuia pe lista sa de candidați la alegerile legislative din 2004. O aripă s-a desprins din PSM, refuzând înregimentarea în PSD, și a format Partidul Alianța Socialistă (PAS). PAS e partid membru în Stânga Europeană și are o doctrină socialist-democrată clasică, doar retorica anumitor lideri ai săi amintind cumva de comunism. La Congresul din iulie 2010, Partidul Alianța Socialistă, prin cei 1500 delegați ai săi a decis schimbarea denumirii în PCR, denumire pe care Tribunalul București i-a refuzat-o.

În România activează și Noul Partid Comunist Român (NPCR), un partid care se revendică explicit drept continuator al PCR, ai cărui membri au plecat din PAS, nemulțumiți de „moderația” conducerii acestui partid. Doctrina NPCR e foarte apropiată de a vechiului PCR. NPCR a încercat să se înregistreze oficial în 2013, dar și acestuia Tribunalul București i-a refuzat înregistrarea. Toate refuzurile justiției din România de a lua act de dorința comuniștilor români de a avea un partid legal se bazează pe Legea Siguranței Naționale din 1991 care interzice explicit existența unui partid „de sorginte” comunistă. Totuși, în decembrie 2015, profitând de noua lege a înființării partidelor cu 3 membri, grupul NPCR a înscris în Registrul Partidelor Politice un partid numit Partidul Comunitar din România (PCdR). Gheorghe Ungureanu, un profesor de limba română din Curtea de Argeș a cerut, în 1996, constituirea unui partid denumit la început Partidul Comuniștilor Nepeceriști. Inițial, înființarea sa a fost respinsă de autorități în virtutea unei legi conform căreia sunt interzise partidele ce se opun ordinii constituționale și juridice din țară; în urma contestației lui Ungureanu, CEDO a anulat refuzul autorităților române, deoarece programul partidului nu era agresiv antidemocratic. Radiat în 2014 din registrul partidelor politice pentru că nu a reușit să se înscrie la alegerile din 2012, partidul a fost reînființat în 2016 profitând de o lege ce permite crearea de partide politice mici, cu doar 3 membri, președintele partidului intenționând să candideze pentru un post de consilier local în comuna Cicănești.

9 MAI 1877

 La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafață de 121.000 km2 și cu o populație de circa 5 milioane de oameni. Încă aproximativ 5 milioane de români trăiau în provinciile istorice ocupate de imperiile vecine. Dezvoltarea economico-socială ca și aspirațiile naționale ale României erau grav afectate de statutul de vasal al Imperiului Otoman.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, statul român trecuse printr-un amplu proces de modernizare economică, socială și politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei pentru independență, atât față de puterea suverană, cât și de limitările impuse de marile puteri europene. Atât în timpul domniei lui Cuza cât și după abdicarea sa, s-a desfășurat o amplă activitate propagandistică de către românii aflați în diferite state europene, în încercarea de influențare a opiniei publice internaționale în favoarea intereselor românești. În același timp, oamenii politici români au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din Balcani.

Viața politică internațională din perioada de dinaintea izbucnirii războiului a cunoscut o readucere în primul plan a discuțiilor privind așa-numita „Chestiune Orientală”. Puterile europene au fost obligate să se concentreze din nou asupra Imperiului Otoman și a situației națiunilor care încercau să-și câștige independența, având de optat între păstrarea integrității teritoriale a imperiului sau reîmpărțirea sferelor de influență în Balcani.

În iulie 1875 a izbucnit răscoala din Herțegovina. În august același an s-au ridicat la luptă bosniecii. În aprilie 1876 s-au răsculat bulgarii, iar în iunie Serbia și Muntenegru declanșau războiul împotriva Imperiului Otoman. Marile puteri aveau interese diferite în regiune. La începutul anului 1877, după eșecul conferințelor internaționale de la Constantinopol (decembrie 1876 și ianuarie 1877) și de la Londra (martie 1877), soluția militară părea de neevitat.

În aceste condiții, guvernul român a luat măsuri hotărâte începând cu 1876 pentru întărirea armatei. A fost decretată o mobilizare parțială, a fost creat corpul de observație de la Gruia, au fost executate lucrări de fortificare a mai multor puncte strategice. Toate aceste măsuri s-au luat într-o atmosferă de susținere din partea populației și cu un moral ridicat al armatei.

Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate față de conflictele de la sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale.

Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat guvernul român să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în septembrie 1876 condițiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la București la 4 aprilie 1877 convenția prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României.

Guvernul român a hotărât pe 6 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armatele permanentă și teritorială cât și cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război. România a mobilizat peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei operative au fost de 66.000 de soldați, 12.300 de cai și 190 de tunuri. Au fost mobilizați, în vederea instruirii, aproximativ 14.000 de tineri din contingentul anului 1877 și membri ai milițiilor – aproximativ 33.000

Imediat după mobilizare s-a trecut la organizarea armatei în două corpuri în vederea apărării strategice a malului românesc al Dunării și respingerii la nevoie a unui atac otoman. Cele mai amenințate puncte au fost considerate Calafatul și Bucureștiul. Comandamentul român a hotărât ca două divizii care formau Corpul 1 de armată să asigure apărarea în cazul unui atac otoman dinspre Vidin, iar Corpul 2 de armată format tot din două divizii să asigure apărarea capitalei împotriva unui eventual atac dinspre Rusciuk și Turtucaia. Principalele rezerve ale armatei erau concentrate în regiunea Bucureștiului și constau în două regimente de dorobanți, un regiment de roșiori și alte câteva formațiuni auxiliare. În această desfășurare, armata română a asigurat apărarea liniei Dunării pe un front de 650 km, până la sosirea trupelor țariste. Armata rusă a început traversarea Prutului pe la Ungheni, pe la nou construitul pod „Eiffel”, în noaptea de 11 – 12 aprilie 1877.

Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ș.a. În această situație, ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat trupelor române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două state.

Pe 9 mai 1877, sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților a proclamat independența României, Mihail Kogălniceanu ținând un discurs memorabil. A doua zi, 10 mai, Senatul a votat proclamația de independență, iar acest act a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării. Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tuturor cetățenilor care se distingeau pe timp de pace sau război. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român.

Înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat să coopereze activ cu România în acțiunile de război, ceea ar fi îndreptățit Principatele Unite să participe și la tratativele de pace care ar fi pus capăt conflictului.

Imperiul Rus a concentrat pentru luptele din Balcani 260.000 de soldați cu 802 tunuri, iar Imperiul Otoman 186.000 de soldați cu 210 tunuri. Acțiunile armatei țariste au început în iunie, când trupele ruse au traversat Dunărea în Dobrogea. Traversarea fluviului s-a făcut în parte sub protecția flotilei românești (vedetele „România”, „Ștefan cel Mare”, „Fulgerul” și „Rândunica”). După câteva zile, rușii au trecut la forțarea fluviului cu gruparea principală, care fusese concentrată în zona Roșiorii de Vede –Alexandria – Zimnicea – Turnu Măgurele. Armata română a asigurat siguranța traversării Dunării de către ruși prin bombardamentele din 14-16 iunie asupra pozițiilor otomane. Tot pentru asigurarea siguranței armatei ruse, românii au organizat posturi de supraveghere la vărsarea Oltului în Dunăre. Pentru facilitarea mișcărilor trupelor ruse și împiedicarea manevrelor otomane, bateriile românilor de la Calafat, Corabia, Bechet au executat bombardamente intense a căilor de comunicație turcești. Rușii au beneficiat din plin de sprijinul artileriei române și, după un atac energic, au cucerit pe 4 iulie cetatea Nicopol.

Marele cartier general român a hotărât pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor și să faciliteze concentrarea de trupe țariste la Plevna prin trimiterea unei brigăzi de infanterie și a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iunie primele unități române au traversat Dunărea și controlul orașului Nicopol a fost preluat în întregime de români.

Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor. Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat princepelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele, Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse și române de la Plevna. Condițiile de cooperare urmau să fie discute ulterior. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele. În plus, Armata Română a fost reorganizată pe 23 iulie în vederea îndeplinirii noilor sarcini. Astfel, a fost creată Armata de Operațiuni de sub comanda generalui Alexandru Cernat, (43.414 militari, 7.170 cai, 110 tunuri). Pentru apărarea frontierei dunărene a fost creat Corpul de observație 11.380 militari, 1.350 cai, 74 tunuri), iar milițiile din Oltenia au fost mobilizate.

În urma discuțiilor celor două părți, s-a hotărât ca la baza cooperării să fie pusă respectarea unității de comandă a armatei române, iar la Plevna să se constituie o singură grupare ruso-română numită „Armata de vest”, pusă sub comanda principelui Carol I. Până pe 25 august, trei divizii române s-au alăturat Armatei de vest. În această zi, consiliul de război aliat a hotărât ca să fie lansat un al treilea asalt asupra Plevnei pe 30 august 1877.

Fortificațiile de la Plevna ocupau o poziție strategică extrem de importantă. Aici se încrucișau mai multe căi de comunicație importante care legau Nicopole, Rusciuk, Sofia, Tîrnovo și Plovdiv. Asalturile Armatei de vest s-au desfășurat în condiții extrem de grele: în afara terenului accidentat, a fortificațiilor foarte puternice, serviciile de contrainformații nu obținuseră toate datele necesare despre plasarea în teren a redutelor otomane. La sfârșitul primei zile a celui de-al treilea asalt al Plevnei singurul câștig a fost ocuparea redutei Grivița 1 de către români.

Consiliul de război din 1 septembrie a tras învățămintele necesare din eșecul celui de-al treilea atac al Plevnei. La acest consiliu au participat pe lângă principele Carol I, țarul Alexandru, marele duce Nicolae, ministrul rus de război și o serie de generali ruși. S-a hotărât să se înceteze orice atac direct, în schimb urmând să se întărească încercuirea fortificațiilor otomane și împiedicarea aprovizionării celor asediați. Rusia urma de asemenea să aducă în zonă trupe proaspete. După două zile de lupte, fortificațiile de la Rahova au fost cucerite, această victorie fiind obținută cu participarea exclusivă a militarilor români.

Odată cu întărirea încercuirii Plevnei, situația trupelor otomane a devenit foarte critică. Osman Pașa a refuzat oferta aliată de capitulare. În schimb, în condițiile crizei de muniție, alimente și furaje, comandamentul otoman a hotărât părăsirea Plevnei și retragerea spre Sofia. În noaptea de 27 – 28 noiembrie, otomanii au încercat să părăsească Plevna la adăpostul întunericului și ceței. Manevrele unei mase de aproximativ 50.000 de oameni (militari și civili care doreau să plece odată cu armata) nu au rămas neobservate. Românii au fost cei care au remarcat primii, că otomanii au părăsit reduta Grivița 2. După acest moment a urmat o avalanșă de evenimente, care au culminat cu capitularea necondiționată a lui Osman Pașa în fața colonelului Mihail Cerchez. Gruparea otomană, care a capitulat în frunte cu Osman Pasa a mai numărat 10 generali, peste 130 de ofițeri superiori, 2.000 de ofițeri inferiori și aproximativ 40.000 de soldați. Au fost capturate peste 70 de tunuri și un mare număr de arme de infanterie.

Pentru a exploata rapid și hotărâtor victoria de la Plevna, s-a luat hotărârea ca armata română să se deplaseze în regiunea Vidinului, pentru zdrobirea forțelor otomane din nord-vestul Bulgariei, care amenințau flancul drept al rușilor. Pentru continuarea acțiunilor la sud de Balcani cu forțe sporite, trupele ruse, care staționau în Nicopol și Rahova, au fost înlocuite cu unități române. Pentru nimicirea grupării turcești de la Vidin și cucerirea acestei cetăți, a fost ales Corpul de vest sub comandamentul lui Nicolae Haralambie. Trupele române de pe malul stâng al Dunării au primit ordin să se concentreze în Oltenia, cu forțele principale în zona Calafat, și să intervină cu artileria în sprijinul marilor unități care urmau să atace Vidinul; ele aveau, totodată, misiunea de a participa la lichidarea unor eventuale incercări otomane de forțare a fluviului în această zonă.

Deplasarea trupelor române spre Vidin s-a făcut în condiții foarte grele, pe un ger de până la -25 grade, pe drumuri troienite și sub atacul continuu al cavaleriei otomane. Vidinul reprezenta un centru de comunicații important, care asigura accesul spre interiorul Peninsulei Balcanice. Otomanii au construit o serie de poziții întărite pentru a-și asigura legătura cu exteriorul la Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea, Inova și Kapitanovcea, aliniament care constituia centura principală exterioară de apărare a Vidinului. Astfel organizată pentru aparare, cetatea Vidin dispunea de 12.000 de militari bine înarmați, aflați sub comanda lui Izzet pașa, cunoscut ca un general energic și inteligent. Garnizoana otomană era pregătită pentru o rezistența de lungă durată, dispunând de suficiente cantități de alimente și muniții; pozițiile inaintate, mai ales cele de la Smârdan, scoteau practic Vidinul de sub bătaia artileriei adverse amplasată dincolo de centura fortificațiilor exterioare. Comandamentul român a hotărât să atace pentru început centura de fortificații din jurul Vidinului. În perioada 12-14 ianuarie, cea mai mare parte dintre satele întărite din jurul Vidinului (Tatargik, Novoselcea, Rupcea, Rainovcea, Smârdan, Inova și Capitanovcea) au fost atacate și cucerite. În sprijinul atacului trupelor terestre de pe malul drept al Dunării au intervenit unitățile de artilerie de la Calafat și Ciuperceni. Vidinul era apărat de peste 15.000 de infanteriști, peste 2.100 de cavaleriști și artileriști cu 84 de tunuri.

După cucerirea centurii de fortificații exterioare, armata română s-a pregătit pentru asaltul final al Vidinului. Artileria română a bombardat neîncetat pozițiile otomane până pe 22 ianuarie, când s-a comunicat încheierea unui armistițiu ruso-turc. Pe 12 februarie 1878, trupele române au pătruns în Vidin, iar a doua zi în cetatea Belogradcik. Cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de Independență. Armata română avea să-și facă intrarea triumfală în București pe 8 octombrie 1878. Independența României a fost recunoscută de marile puteri pe 13 iulie 1878.

În 1875 în Bosnia și Herțegovina a izbucnit o revoltă a bosniacilor și a vlahilor/românilor îndreptată împotriva otomanilor. În acelasi timp s-au răsculat și bulgarii, împreună cu românii din Bulgaria, în aprilie 1876 dar revolta a fost înăbușită de otomani.

După ce Serbia a declarat război turcilor (20 iunie 1876) s-au răsculat și românii timoceni (29 iunie 1876). S-au păstrat numele unor conducători ai răscoalei: episcopul Partenie, învățătorul Ion Ciolac, preotul Pop Dumitru, Ion Troacă etc. Între Vidin și Timoc răscoala a cuprins 14 sate românești și 4 bulgărești. După ce armata sârbă s-a retras din zonă, răscoala a fost înăbușită cu cruzime de către turci. România a trimis la Cladova mai mulți medici și farmaciști care să ajute victimele represiunii. În urma represaliilor ordonate de către turci în jur de 15000 de locuitori din zona Timocului s-au refugiat în Serbia și România.

În timpul bătăliilor duse la sud de Dunăre de armata română în războiul din 1877-1878, acesteia i s-au alipit batalioane de voluntari formate din români timoceni. Astfel, la asediul Vidinului au participat voluntari din stânga Timocului, conduși de Ilie Nicolae din Cobișnița, precum și din zona orașului asediat sub comanda lui Vancea Predoi din Bregova. În rândul voluntarilor au luptat și copii și tineri, între care 37 de fete, care distribuiau oștenilor români hrană, muniție și ajutau pe cei din serviciul sanitar. Marița, o fetiță de 12 sau 14 ani, se spune că a cărat cu o găleată de lemn apă pentru militarii armatei române. Prima dintre fetele care au căzut răpuse de gloanțele inamicului a fost Marița. În 1905, românii de la sud de Dunăre au ridicat o statuie de bronz în apropierea cimitirului de la Smârdan în care odihnesc eroii căzuți la datorie. Statuia o înfățișează pe Marița privind spre est (către liniile armatei turcești) purtând în mâna dreaptă o coroană, iar în stânga o găleată. Monumentul a fost distrus în 1913 sau 1917 și refăcut la Calafat.

Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano pe 3 martie 1878. În urma acestui tratat a fost creat Principatul Bulgariei și recunoscută independența Muntenegrului, Serbiei, României României i se impune cedarea celor trei județe din sudul Moldovei (Cahul, Ismail, Bolgrad).

Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în convenția semnată pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de ministrul de externe român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu. Realitatea este că Rusia nu a dorit „apărarea și respectarea” integrității teritoriale a României ci cucerirea a cât mai mult din Imperiul Otoman, a zonei Mării Negre (controlul Dunării) până la Constantinopol (controlul strâmtorilor Dardanele/Bosfor) și Marea Mediterană.

Pentru a înțelege mai bine, trebuie privite lucrurile în contextul acelor ani, anume expansiunea Imperiului Rus în Caucaz și Asia, precum și încercarea de a ajunge la Oceanul Indian, prin cucerirea teritoriilor care în prezent sunt Iranul și Afganistanul.

Marile puteri (Marea Britanie, Franța, Imperiul German) nu au fost satisfăcute de acest tratat (de la San Stefano), prin care Imperiul Țarist și-a extins influența în Balcani și Caucaz, la Congresul de la Berlin cerând o revizuire ce va fi obținută prin Tratatul de la Berlin (1878).

La conferința de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța, și mica Insulă a Serpilor. În schimb, Rusia prelua județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856. Principele Carol I a fost profund nemulțumit de turnura nefavorabilă a negocierilor. Otto von Bismarck a reușit să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic datorită accesului la Marea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre.

Pe lângă costurile umane, Românii au suportat un important cost fianciar, respectiv un total de 100 milioane lei aur La scurtă vreme după căderea Plevnei, Carol I al României îi scrie tatălui său, Karl Anton : « …mai puțin favorabilă este situația noastră financiară, căci războiul ne-a costat deja 25 de milioane,…  Cu un buget al Ministerului de Război insuficient, 13 milioane lei,[30] România a acoperit deficitul printr-o emisiune de bancnote/bilete ipotecare, în sumă de 26.260.000 lei, garantate cu moșiile statului. Această inflație a masei monetare, nefiind acoperită în aur, a dus în următorii ani la o creștere generalizată a prețurilor, n fapt o taxă ascunsă Contribuțiile voluntare ale cetățenilor, în bani, au însumat 9.247.000 lei aur, de asemenea au fost donate cantități mari de alimente, animale, îmbrăcăminte, bandaje, medicamente etc. stiindu-se numai numărul (ex. 8000 capete vite) sau cantitatea, necuantificate financiar fiind serviciile (ex. medicale, transport) oferite gratuit de indivizi către Armata Română Din păcate, statul Român a recurs și la „rechiziții de război”, anume 59.000 vite și peste 30.000 tone alimente, unele plătite după încetarea ostilităților.

10 Mai

Prima semnificaţie a zilei de 10 Mai este legată de momentul sosirii lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen în România în anul 1866. Instalarea sa la Bucureşti a fost urmarea unui acord între politicienii români.

„Realizau că doar un străin putea să fie destul de departe de înverşunata rivalitate între diverse familii politice din ţară şi ca atare să aducă obiectivitatea şi neutralitate de care era nevoie”, spune profesorul Andrei Pippidi, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Cu acceptul împăratului francez Napoleon al III-lea şi cel al regelui Prusiei, Wilhelm I, principele Carol porneşte spre România la sfârşitul lui aprilie 1866. Părăsește castelul Sigmaringen de lângă Dusseldorf şi traversează Elveţia şi Austria. În ziua de 8 mai ajunge cu vaporul la Turnu Severin, iar pe 10 Mai 1866 intră în București. Începea astfel o domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istorie. Este perioada în care 10 Mai intră în conştiinţa românilor drept Ziua Naţională şi Ziua Dinastiei.

Cea de-a doua semnificație a datei de 10 Mai este legată de proclamarea independenței în anul 1877.

„Foarte multă vreme, noi am fost învățați la școală că independența a fost proclamată pe data de 9 mai. Numai că acest șiretlic a fost folosit în timpul regimului comunist tocmai pentru a se disocia momentul proclamării Independenței de 10 Mai, Ziua Dinastiei și Ziua Națională a României”, adaugă profesorul Alin Ciupală, de la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

În Parlament, pe 9 mai, opoziţia aştepta reacţia guvernului la o interpelare despre pregătirea armatei, iar în discursul de răspuns, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a folosit celebra frază: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Parlamentul a votat apoi în unanimitate o rezoluţie prin care a proclamat deplina independenţă a ţării. Dar abia a doua zi, pe 10 Mai 1877, parlamentarii merg cu toţii la Palatul Regal, iar domnitorul Carol răspunde proclamaţiei de independenţă. Momentul este descris detaliat în memoriile lui Carol I.

10 mai 1877 – „Sărbătoarea Naţională de astăzi se celebrează de astă dată cu deosebire, ca fiind ziua independenţei. După Tedeum la Mitropolie, într-un lung discurs, primul ministru Brătianu arată entuziasmul cu care România a intrat în noua ei formă de stat. În răspunsul său, Principele exprimă speranţa că Europa va vedea în evenimentul sărbătorit astăzi realizarea vechii dorinţi a românilor şi un pas făcut înainte pentru asigurarea şi întărirea ideii de Stat la Dunărea de Jos.”

Proclamarea Independenţei la 10 mai 1877 este argumentul principal pentru care unii istorici susţin că şi astăzi Ziua Naţională a României ar trebui să fie pe 10 Mai.

„Eu ştiu de ce nu s-a păstrat. Fiindcă domnii deputaţi din 1990 şi 1991 s-au temut de întoarcerea Regelui pe tron. Şi ei asociază ziua de 10 mai cu familia regală. (Nu este aşa?) Nu e adevărat. Este o coincidenţă că cu 11 ani înainte de declararea Independenţei noastre, în mai 1877, cu 11 ani înainte. Întâmplarea face că într-o zi de 10 Mai a sosit principele Carol de Hohenzollern care va deveni regele României. Dar e o coincidenţă, deci să nu confundăm lucrurile. Adevarata zi independenţă este 10 mai 1877. Şi este foarte frumos ca sărbătoarea naţională a unei ţări să fie ziua când a devenit această ţară independentă, adică a început să facă parte din concertul european”, spune istoricul Neagu Djuvara.

Alţi istorici sunt mai puţin categorici, dar atrag atenţia că ziua de 10 Mai trebuie marcată ca una dintre cele mai faste din istoria naţională.

Și asta pentru că la 10 Mai 1881, într-o Europă monarhică, România a devenit regat.

„Proclamarea Regatului a însemnat foarte mult pentru România deoarece marchează acceptarea României cu un statut de egalitate de către celelalte state europene. Iar proclamarea Regatului trebuie văzută din această perspectivă şi nu doar dintr-o ambiţie personală a celui care făcea parte din familia de Hohenzollern, Carol”, mai spune Alin Ciupală.

Ca zi națională, 10 Mai era sărbătorită de toți românii. Mulțimea lua parte la celebra bătaie de flori de la șosea. Celebrarea Zilei de 10 Mai a fost interzisă pentru prima dată în 1917 de ocupaţia germană, iar a doua oară de regimul comunist, după abdicarea forţată a Regelui Mihai din 1947.

Distribuie articolul

You May Also Like